Pana cand moartea i-a despartit. I-a despartit sadica in zi de primavara, cand ochii ei s-ar fi putut incarca de mai multa lumina, cand parul ei balai ar fi parut mai balai decat era. I-a despartit anuntat, dar totusi a lasat in suspans marele moment. El i-a fost alaturi asa cum iubirea o cere la carte: neconditionat, cu trup si suflet, cu vorbe de alinare, cu campanie de vizionat-filme-pe-care-trebuie-sa-le-vezi-intro-o-viata, dar si cu privelisti-pe-care-trebuie-sa-le-vezi-cand-deschizi-ochii. Cumva, trebuia sa condenseze. Tot ceea ce noi mai putem sa traim, ea trebuia sa condenseze in cateva luni. Si, pe undeva, asta poate sa fie avantajul marilor plecari anuntate. Te grabesc sa faci ce n-ai facut, sa spui ce ti-a fost teama sa spui, sa traiesti ce ai amanat sa traiesti.
E ceva egoist in moartea altora, le plangem moartea, dar ne gandim la a noastra care are sa vina. Azi m-am gandit la el. El, cel care ramane in urma ei, el cel care a ramas fara minunatul ei fel de a fi. El, cel care m-a facut sa ascult Goodbye my love cu lacrimi in ochi, cu pielea de gaina, cu speranta ca Eva o sa ajunga intr-un loc in care doar oamenii buni au acces. Ca intrarea e pe baza de suflet.
Eva avea 30 de ani, cancer de san avansat si multe zambete de oferit.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu